STELIAN OLARIU – “Nu simt trecerea timpului. Longevitatea pe care o am e un motiv de mândrie” – 2015

Text publicat în Formula As 8-15 octombrie 2015

Dirijorul Corului Operei Naţionale din Bucureşti

– Are 87 de ani, dar continuă să dirijeze cu aceeaşi pasiune şi energie ca în prima zi –

Un fenomen rarisim. Poate unic şi la nivel mondial. Un fenomen care se întâmplă aici, în România, dar care, poate din pri­cina agendei noastre zilnice mereu prea încărcate, ne scapă din vedere: Stelian Olariu, dirijorul co­ru­lui Operei Naţionale Bucureşti. În fiecare di­mi­neaţă, acest om ia troleibuzul pentru a merge la serviciu, munceşte la repetiţii cu o in­tensitate de care puţini ti­neri sunt capabili şi, de câteva ori pe săptămână, atunci când are spectacol, ajunge acasă după miezul nopţii. Face asta fără întrerupere, din data de 3 ia­nuarie 1962. Are acum 87 de ani. Şi îşi continuă ac­tivi­ta­tea cu aceeaşi pasiune, e­ner­gie şi luciditate ca în prima zi. Este dirijorul cu cea mai lungă activitate artistică din lume, susţinută continuu în aceeaşi instituţie şi, im­plicit, unul dintre cei mai lon­gevivi artişti în activitate la nivel mondial, din toate tim­pu­rile. Este menţionat în En­ciclopedia Who’s Who, a cre­at sute de spectacole în premieră, cu care a reuşit să participe, în anii grei ai comu­nismului, la nenu­mărate turnee în ţară şi străinătate (Franţa, Grecia, Italia, Germania, Elveţia, Austria, Marea Britanie, Spania, Olanda, Japonia, Thailanda, Coreea de Sud, Israel şi nu numai), deţine nenumă­rate premii şi dis­tincţii, printre care Ordinul “Meritul Cultural” clasa a IV-a (1968), Ordinul Naţional “Serviciul Cre­din­cios” în gradul de “Cavaler” (2001), Or­dinul “Me­ritul Cultural” în gradul de “Comandor” (2003), Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în gradul de “Ofiţer” (2009), Diploma de Excelenţă pen­­tru în­treaga activitate (2006) etc.
Un om a cărui carieră se identifică, practic, cu istoria Operei din Bucureşti, şi care acum, în inter­viul pe care ni l-a acordat, mărturiseşte că… nu simte tre­cerea timpului: “Această longevitate eu nu o simt, nu am simţit trecerea timpului… Eu şi acum, când ies din repetiţii, şi vă rog să mă credeţi că nu mă laud, pentru că este un lucru care mă pune şi pe mine pe gânduri, nu ies niciodată obosit, ci dim­po­tri­vă, ies refăcut… Pentru mine, munca este o plă­cere ade­vărată, care mă întăreşte… Iar a doua zi, când vin din nou la treabă, cobor din troleibuz şi o iau prin păr­culeţul din faţa Operei, mă uit în jur şi zic: «Doam­ne, ce frumos e totul!»… şi din nou la trea­bă şi regăsesc acolo oamenii mei, pe care ştiu că mă pot baza şi-mi aduc aminte de spectacolul de cu o seară înainte şi asta mă întăreşte. Aşa mă be­tonez eu…”

Cravata de dimineaţă şi cravata de seară
– Care este, totuşi, secretul longevităţii dum­neavoastră? Aveţi anumite reguli de viaţă pe care le respectaţi cu stricteţe?

– Reguli scrise nu am, dar s-au sedimentat în mine şi în comportamentul meu nişte principii. Am avut noroc că m-am născut într-o familie de oameni gospodari şi educaţi, am mâncat sănătos, am avut o viaţă ordonată şi am avut totdeauna o rezistenţă fizică bună. Tatăl meu, învăţătorul şi directorul de şcoală Gheorghe Olariu, pe lângă minunata voce de tenor pe care o avea, era şi dirijorul corului bărbă­tesc din comuna mea natală, Parţa, din judeţul Ti­miş, un cor cu care a câştigat multe premii. El mi-a cultivat acest apetit pentru muzică dar, în acelaşi timp, m-a pus să fac şi sport, să alerg, să fac gimnastică. Am jucat şi fotbal, la Poli Timi­şoa­ra, un club la a cărui reîn­fi­inţare am contribuit şi eu, şi asta în timpuri dificile pentru ţară, pentru că vorbim despre anii 1946-47. Mi-am îngrijit sănăta­tea, dar nu în mod special, ci doar evitând ex­ce­sele. Am şi fu­mat o vreme, până pe la 34 de ani, dar m-am lăsat de fumat tot aici, la Ope­ră… Într-o seară din 1962 (se cânta Aida şi eu trebuia să fac culise), într-o pauză, i-am spus maestrului Kulibin că îmi este rău, iar el, care ţinea mult la mine, mi-a spus că dacă am ameţeli înseamnă că sunt into­xi­cat. M-a lăsat să mă duc în cabină şi a continuat să dirijeze el în locul meu, dar când s-a întors, m-a găsit în cabină tot cu ţigara aprinsă. S-a uitat lung la mine şi mi-a spus “Să ştii că aşa n-ai să faci treabă nicio­da­tă, dacă nu eşti în stare să te abţii, n-ai să faci ni­mic!”. Ei bine, jur că în clipa aia am luat ţigara, am strivit-o în scru­mie­ră şi mi-am spus “Din mo­mentul ăsta eu nu mai fumez …” şi n-am mai fumat. Mai târ­ziu, când era director la operă Lu­dovic Spiess, m-a invitat odată la masă. El fuma Kent şi atunci am cerut şi eu, dar la primele ţigări mi s-a făcut iar rău şi atunci am renunţat definitiv… Însă ceea ce cred că m-a făcut cu ade­vărat să rezist atâta vreme es­te dragostea şi pasiunea pen­tru muzică. Reali­ză­rile mi-au fost o hrană sufle­teas­că…

– Care este programul dum­neavoastră obişnuit de lucru? Câte repetiţii, câte spec­tacole, câte turnee…?

– Până în 1989, am avut un pro­gram foarte intens de lucru, pentru că aveam un repertoriu incredibil de amplu, practic, în fie­care seară alt spectacol. A­veam nu mai puţin de 70 de titluri, faţă de doar câteva, în ziua de azi. Lu­cram zilnic la repetiţii, de la 10.00 la 14.00, şi apoi, sea­ra, de la 18.00 până la 23.00, şi chiar până la miezul nopţii, une­ori. Turnee în ultimii ani, din păcate, nu s-au mai organizat. Spectacolele acum sunt mult mai puţine, mulţi din artiştii cu care lucrăm sunt colaboratori, nu sunt mereu disponibili, iar câştigu­rile lor băneşti sunt mult mai mici… Cu mare greu­tate am reuşit să creştem numărul de membri ai corului de la 80, câţi am avut în ultimii ani, la 94.

– Citesc o umbră, în spusele dvs. Era mai bine înainte sau e mai bine acum?

– Vă spun foarte cinstit, pregătirea unui corist la ora actuală este mai bună decât a celor din anii ’70, de exemplu. Asta, pentru că cei de dinainte făceau studii particulare de canto şi toată greutatea studiu­lui cădea pe voce, dar nu prea aveau pregătire teo­retică, pregătirea muzicală propriu-zisă. Ei bine, cei de azi, toţi au această şcoală muzicală, fac Con­ser­vatorul, alte şcoli de muzică, şi ai de unde să alegi. Eu am o metodă mai drastică, nu e cu iertă­ciune, ţin foarte mult să se respecte partitura, iar cei de azi o citesc mai bine, ăsta e adevărul. Totuşi, din punct de vedere vocal, sunt mai slăbuţi. Cei vechi aveau gla­suri foarte frumoase, cântau de plăcere, erau convinşi de calitatea vocii lor, cei de azi ştiu să citească mai bine partitura, dar se cam chinuie cu vocea. Şi mai este un aspect: altă tragere de inimă aveau coriştii de atunci, pentru că ei se considerau artişti cu adevărat, umblau îmbrăcaţi elegant, aveau cravata de dimineaţă şi cravata de seară, costum impecabil…

 

– O carieră aşa de îndelungată e presărată, de­si­gur, de amintiri speciale.

– Am multe amintiri plăcute, şi toate sunt legate de spectacolele pe care le-am creat şi care mi-au adus mari satisfacţii. Nu vă ascund că această lon­ge­vitate este un motiv de mândrie pentru mine, mai ales că ea a fost comentată de unii din cei mai valo­roşi mu­zi­cieni din lume. Ţin minte, de exemplu, că într-un discurs, directorul Operei din Paris s-a re­ferit la mine spunând “Este de neimaginat ce repertoriu şi ce realizări a putut obţine acest om, în cei peste 50 de ani de activitate neîntreruptă, pentru Opera Naţio­nală Română”. Toate amintirile se leagă de faptul că am muncit totdeauna foarte fru­mos cu oamenii, am venit totdeauna cu plăcere la mun­că, repetiţiile şi spectacolele au fost pentru mine prilej de bucurie şi de satisfacţie, pentru că le-am trăit cu multă inten­sitate pe fiecare dintre ele, în­cepând cu cele pe care le făceam alături de ma­estrul Kulibin, la începutul carierei mele. Au venit apoi premierele făcute inte­gral de mine, în ziare au apărut foarte multe articole de laudă, sute de titluri, am fost un om fericit. Prin operă, am făcut şi ieşiri în străinătate. Prima ieşire a fost la Grand Opera din Paris, în 1963, cu Oedipe. A fost ceva fabulos. Ne-am exprimat do­rinţa să cân­tăm în ro­mâ­neş­te, iar în public erau foarte mulţi ro­mâni care, atunci când au au­zit că se cântă în ro­mâ­neşte, au început să plângă… Dar şi pu­bli­cul francez a fost în­cântat, şi presa pari­zi­a­nă… A fost un suc­ces de prestigiu. Ed­mond Fleg, libretistul, era foarte bol­nav, dar a ţi­nut neapărat să par­ti­cipe, a fost adus cu tar­ga şi a asistat la spectacol pe targă. Apoi, la Mos­cova, în 1984, la Balşoi Teatr, din nou succes uriaş cu capodopera lui E­nes­cu, Oedipe. Am avut un public pe care nu-l credeam capabil să aprecieze aceas­tă operă, dar vă spun sin­cer, au fost urale de sa­­tis­facţie în sală, tropăieli din picioare. Apoi Lausanne, toate turneele din Germania, Anglia, Ita­lia, Japonia, toate au fost foarte bine primite.

– O foarte mare parte a carierei dumnea­voas­tră s-a desfăşurat sub regimul comunist. Aţi avut de suferit din punct de vedere profesional în acele vremuri? În timpul numeroaselor turnee pe care le aveaţi în Occident, eraţi urmăriţi de Securitate?
– Aşa cum orice deplasare în afara ţării era con­trolată de Securitate, şi în turneele noastre existau persoane “speciale” care ne însoţeau. Dar ne-am vă­zut de treabă şi nu am avut probleme. În plus, tre­buie nea­părat să spun că autorităţile comuniste au încu­rajat şi sprijinit foarte mult organizarea acestor turnee internaţionale. Făceam propagandă ţării. Sigur că au fost şi probleme, dar am ştiut să le rezolvăm. De exem­­plu, înaintea turneului de la Paris, din 1963, a venit la mine un individ şi mi-a spus: “Ştiţi, noi trebuie să verificăm corul pentru Paris”. Eu eram venit de câteva luni, mă chinuiam să fac un repertoriu bun, maestrul Kulibin nu mai era cu mine ca să mă ajute, murise cu puţin timp înainte. Au venit şi mi-au spus “Tovarăşe Olariu, uitaţi, aceasta este lista cu membrii corului care nu pot să meargă la Paris”. Eu zic: “Cred că glumiţi, văd că i-aţi numerotat şi sunt 40… păi, corul meu este format din 110 oameni. Vreţi să las aproape jumate acasă?” Le-am spus clar că eu nu pot accepta aşa ceva… Se uitau la mine aşa, foarte surprinşi… “Cum adică?”… “Păi uite-aşa, n-am pe cine pune în loc. Anunţaţi, vă rog, şi am să spun şi eu direcţiunii, că acest turneu nu poate avea loc. Eu nu mă joc cu lucrurile astea”. I-am spus directorului de atunci al Operei, Tiberiu Brediceanu, să îi întrebe el care sunt motivele pentru care aceşti oameni nu au voie să vină cu noi şi chiar aşa a făcut, iar motivele erau nişte prostii… Şi i-am luat cu “Haideţi, domne, astea sunt motive?”, şi până la urmă am reuşit să reducem lista cu cei interzişi la doar 10. În locul lor am luat câţiva din corul de la Radio. Sigur că nu au învăţat perfect, dar erau băieţi isteţi, muzicieni buni, citeau bine şi s-au descurcat onorabil… Nu s-a în­tâm­plat nimic rău, turneul a fost un succes şi nu a rămas nimeni acolo… Din cor n-a rămas nimeni niciodată în străinătate. N-aveau motive. Pe vremea aia, un profesor bun lua 900 de lei, iar ei luau 1800. În anii ’60, asta era o sumă importantă. Apoi aveau şi acea mândrie profesională, de artişti, despre care vor­beam. Nimeni din cor nu a rămas, cel puţin din câte ştiu eu… De altfel, să ştiţi că şi mie mi s-a propus să rămân. S-a întâmplat, de exemplu, la Lausanne, dar şi la Mon­te Carlo şi la Stuttgart. Mi se ofereau condiţii extraordinare, apartament şi toate celelalte, însă când am văzut nivelul acelor coruri şi când mă gândeam cât de mult am muncit eu pentru a aduce la un anumit nivel co­rul meu, m-am lă­sat păgubaş.

“Mă, da’ ăsta nu mai pleacă acasă?”

– Am citit în­tr-un recent in­ter­viu că vă gândiţi să vă retrageţi din ac­ti­vi­tate, chiar în a­ceas­tă toam­nă. Este a­de­vărat?

– Mă gândesc de ani buni la retragere, din două motive: în primul rând, am simţit mici răutăţi din partea unor co­legi, de genul: “Mă, da’ ăsta nu mai plea­că odată aca­să?”, lucruri care m-au jignit într-un fel, pentru că nu eu am cerut să mi se pre­lungească con­tractul, ci de fiecare dată am fost rugat de con­ducere să ră­mân. În al doilea rând, totuşi, cu să­nă­tatea nu e de joacă. Eu fac anul ăsta, peste o lună, 87 de ani, deci mă apropii de 90 şi, mulţumesc lui Dum­nezeu, mintea face pas cu mine. Dar ştiţi cum e la vârsta asta, te enervezi o dată, dai cu pumnul în masă, duci mâna la inimă, zici “Au!” şi gata… Însă ade­vă­ratul motiv pentru care eu nu am reuşit să mă retrag este că nu am avut în spatele meu un urmaş. Ca să păstrez nivelul ca­litativ al muncii mele, am nevoie de un anumit tip de continuator. Am cerut să se facă concurs, dar conducerea zicea “Nu, nu, lăsaţi, noi avem nevoie de dvs…” Chiar şi acum, când a venit în funcţie directorul Răzvan Ioan Dincă, a declarat în faţa corului că primul telefon pe care l-a dat a fost pentru maestrul Olariu, pe care l-a rugat să rămână… Nici nu vrea să audă de alt maestru de cor… Totuşi, am insistat să se organizeze concursuri şi până la urmă am găsit un tânăr care cred că este ceea ce caut. Îl cheamă Jinga şi este un muzician foarte bun. Este un om instruit, cu preocupări frumoase, îl duce min­tea. L-am pus la treabă… şi, efectiv, am fă­cut treabă bună cu el anii ăştia. Stă lângă mine zilnic şi eu îl consider pregătit în acest moment. Ultimul spec­tacol la care lucrăm este un nou Oedipe, iar pre­mie­ra va fi în luna noiembrie. Îl facem împreună, după care om trăi şi-om vedea!

– Vă mulţumim, maestre, şi vă dorim multă să­nă­tate şi putere de muncă în continuare…