Țesătoarea Parasca Sidău din Botiza – septembrie 2015

Oameni care nu vor să pară altceva decât ceea ce sunt…  Oameni care vor să fie și să rămână așa cum sunt și au fost dintotdeauna. Și asta nu din naivitate, așa cum adesea credem noi, ”orășenii”, ci pentru că simt adânc, în sinea lor, fără să vorbească prea mult despre ea, legătura cu strămoșii, o legătură sfântă pe care vor să o transmită nealterată copiilor lor. Oameni care miros a fân și a lapte și a lemne de foc. Oameni cu fețele aspre, femei și bărbați cu mâini crăpate de muncă, dar pe care, dacă le atingi, simți parcă deodată și tu de unde vii și care ți-e locul pe lume…

Astfel de oameni am întâlnit în vara acestui an când am ajuns la Botiza, comuna din inima Maramureșului, situată la poalele munților Țibleș, pe tărâmurile stăpânite odinioară de dacii liberi …

Aici am poposit acasă la Parasca Sidău, una dintre puținele țesătoare de covoare din partea locului care mai lucrează și astăzi lâna exact așa cum o lucrau bunicii și străbunicii ei: cu fosălaua, hecela, cujelca, fusul cu zurgălău, răștiorul sau tiara, unelte străvechi, ale căror denumiri amintesc parcă de frumusețea și puritatea vremurilor de altădată.

Podeaua, paturile  și pereții casei bătrânești sunt împodobiți cu covoare, țoluri, cergi de toate felurile și dimensiunile, dar care atrag atenția în mod deosebit prin colorit: discret, sobru și cald totodată. Combinațiile de nuanțe de galben (galbân ca arama, galbân ca floarea de harbuz, galbân ca țigla, galbân ca oloiu, galbân bulbuc, galbân roșîi), roșu (roșu harastu, roșu mohorât, roșu înfocat, roșu hâd), verde (verde tânăr, verde bătrân, verde negrâi, verde frunză, verde muști, verde albâi, verde albăstrâi) sau albastru (albastru ca ceriu, albastru verzui, albastru închis, albastru vânăt) duc imediat cu gândul la coloritul feeric al unui peisaj de toamnă târzie. Și asta pentru că  ”vopselurile” care se folosesc la obținerea acestor culori se obțin exclusiv din … fierberea plantelor. Sunt așa numitele ”culori vegetale”, care n-au moarte, cum se zice pe aici, pentru că rezistă mult mai bine la lumină și la spălat decât orice colorant chimic modern. O dovadă în acest sens o reprezintă și bucățile de țesătură vopsite în culori vegetale datând, potrivit specialiștilor, încă din secolul XII, care au fost descoperite în zonă în urma săpăturilor arheologice.

IMG_2399

 

IMG_2400

CAM02741

covor

Dar iată câteva din tainele acestui meșteșug străvechi, așa cum ni le-a povestit doamna Parasca:

 

”Întâi și-ntâi lâna trebuie să fie bună. Tunsul oilor se face pe la sfârșitul primăverii (între 20 mai și 15 iunie) când lâna se desprinde după piele, noi zicem că este ”împăiată”. Spălăm bine, numai cu apă, în ciubăr sau în covată, apoi peste ea turnăm apă fierbinte și lăsăm la înmuiat două-trei zile. Apoi ducem la râu și batem bine cu maiul, limpezim bine ca să se ducă ”usucul” (apa unsuroasă rezultată după înmuiere). Apoi stoarcem bine bine și acasă întindem pe garduri și alte acareturi, sau ”paturi” din scânduri. După ce s-a uscat lâna se scarmănă cu ”fosălaua” (două perii cu dinți metalici scurți între care se așează bucăți de lână și apoi se mișcă una peste alta până se desfac bine firele). ”Părul” (firul lung al lânii) se separă cu ”hecela” (o perie cu dinți mari de fier) sau cu ”hrebânul” (pieptene cu dinți mari de lemn). Părul se folosește ca ”urzitură” la țesăturile din lână. Firul de lână se obține prin tors (cel subțire utilizat la covoare) sau prin ”îndrugat” (cel gros utilizat la cergi). Apoi firul tors îl trecem pe ”răștior” (un fel de ”teu”) și astfel facem ”tortul” sau ”sculul” (legătură de fire înfășurate sub formă de colac – n.r.).  Pentru băteală se folosește cam 1 kg de tort pentru 1 mp de țesătură. Înainte de a vopsi, tortul se opărește bine, iar după răcire se spală bine cu săpun de casă sau cu sodă. Spălăm numai cu mâna. Sculurile se storc, se scutură și apoi se întind la uscat, dar nu la soare, ci încet, la umbră, ca să nu să-năsprească.

Separat facem culoarea. Totdeauna trebuie să avem mai multe oale cu apă fiartă ca să obținem mai multe nuanțe… de exemplu la culorile spre roșu, bejurile astea, le facem cu coajă de mălin (la noi se zice mălin, dar uneori cumpărăm de la farmacie unde îi zice crușin) . Folosim și coajă de ceapă, coaja de nucă o folosim și pentru bej, sau flori de tei…  Trebuie să se cunoască foarte bine plantele. Pentru a obține anumite culori uneori se folosesc numai florile (lușcuțele, brândușile, sunătoarea, plopșorul, socul, solovarvul), alteori numai frunzele (nuc, prun, urzică, ștevie, rostopască etc) sau rădăcinile (urzicile, ștevie, rostopască, lăptucă etc), cojile (ceapă, nucă) și scoarțele (de arin, de prun, de mălin, cireș, stejar, măr, mesteacăn etc). Perioada de recoltare este  foarte importantă. De exemplu majoritatea scoarțelor se recoltează primăvara, cojile toamna și iarna, iar frunzele și florile vara. Pentru întărirea culorii se adaugă în baia de vopsire piatră vânătă (praf) sau calaican, noi zicem ”gălășteu” – se aducea de la mină pe vremea când se mai lucra la mină (sulfat de fier, n.r.) – iar pentru fixarea culorii se adaugă piatră acră.”

 

Iată în continuare câteva din rețetele folosite de Parasca Sidău pentru obținerea culorilor vegetale:

 

Pentru culoarea galbenă

 

În 15 l de apă punem 2 kg de coajă de cireș si 100 g de lușcuțe (seamănă cu ghioceii) uscate și  fierbem cam 2 ore, apoi se strecoară. După răcire firele se clătesc bine în apă rece și se pun la uscat. Cu cantitatea obținută se poate vopsi cam 1 kg de lână. Pentru fixarea culorii se adaugă 100 g oțet, iar pentru intensificarea culorii se adaugă o lingură de piatră acră. În loc de coajă de cireș se poate folosi 0,5 kg coajă de ceapă galbenă și 0,5 kg de sunătoare. Se mai pot folosi și frunze de tutun sau coajă de măr pădureț.

 

Pentru culoarea verde

 

În 15 l de apă se fierb 0,5 kg de coji de ceapă, 0,5 kg de urzici și 2,5 kg coji verzi de nucă. Pentru fixare se adaugă 15 g de calaican. Nuanța devine mai închisă dacă mărim doza de calaican.

 

Pentru culoarea bej

 

5 kg de ștevie de munte uscată, se zdrobește și se fierbe în 10 l de apă. Se strecoară și se introduc firele. Pentru fixarea culorii se adaugă 3 l de zeamă de varză. Tot pentru bej:  2 kg de coajă uscată de nucă se fierb în 10 l de apă timp de 30 min. Se pun firele și se mai fierbe 20 de min.

 

Pentru maro închis

 

Se obține din fierberea cojii de arin sau de prun. Pentru întărirea culorii se adaugă 10-20 g de cenușă, introdusă într-o cârpă legată bine, ca să nu se depună pe fire.

 

Pentru maro roșcat

 

Se obține din fierberea cojilor de ceapă. Din coji de nucă, crușin și busuioc iese un maro deschis aproape roz.

 

Culoarea crem

 

Din vârfuri de ramuri tinere de salcie culese în luna iunie. Imediat după ce au fost culese se fierb, se strecoară și se adaugă piatră acră în soluția fierbinte. Separat sculul de lână se fierbe în borș proaspăt sau în zeamă de varză în care se adaugă esență de oțet, după care se pune la uscat. Sculul uscat se pune în soluția caldă și se lasă 8-10 ore. Pentru 1 kg de fire e nevoie de 2 kg de vârfuri de salcie, fierte în 10-15 l de apă.

 

Pentru  violet

 

În 10 l de apă se fierb 2 kg de scoarță de fag recoltată în orice anotimp. Pentru intensificare se adaugă 200 g de flori de tei. Pentru fixarea culorii se adaugă piatră acră și piatră vânătă (sulfat de cupru). Se clătește și se usucă la umbră.

 

Culoarea neagră

 

3 kg de coajă de arin cules de pe tulpină și 20 g de calaican se fierb o oră în 10 l de apă. Firele se adaugă în soluția nestrecurată și se mai fierb o jumătate de oră apoi se adaugă 30 g de cenușă legată în cârpă și se amestecă bine. Se lasă totul în această soluție 12-15 ore, apoi se clătește bine și se pune la uscat la umbră. În loc de scoarță de arin se poate folosi scoarță de stejar. Culoarea se poate corecta introducând firele în 10 l de apă rece în care am dizolvat 10-20 g de sodă caustică.

 

Culoarea roșie (I)

3 kg de coajă de prun se fierb 2 ore în 15 l de apă, apoi se strecoară. În soluția obținută se introduce 1 kg de tort și se mai fierbe încă o jumătate de oră. Pentru fixare se adaugă o lingură de piatră acră. Se lasă să se răcească, se clătește bine și se usucă la umbră. Pentru un roșu mai închis se introduce din nou tortul obținut în soluția rămasă la care se adaugă o jumătate de kg de coajă de arin și 200 g de coajă de ceapă și se mai fierbe o jumătate de oră

 

Culoarea roșie (II)

800 de g de coajă de mălin și 1 kg de frunze de soc se fierb o oră în 15 l de apă. Pentru fixare se adaugă o lingură de piatră acră sau 250 ml de esență de oțet. După răcire se clătește bine și se usucă la umbră

 

Culoarea albastră

Este mai greu de obținut, nu există o rețetă foarte sigură. Se folosesc flori de viorele culese fără picioruș care se fierb cu puțină piatră acră și piatră vânătă. Când soluția devine albastru intens se introduce tortul și se pune din nou pe foc pentru o oră. Se clătește cu multă apă, și se usucă încet, la umbră

 

*

 

– Cum ați învățat acest meșteșug și de la cine?

– Meșteșugul l-am învățat de la părinții mei, de la mama în special. Îl practic de mic copil. Am învățat să toarcem, să țesem, să coasem, de la 7-8 ani. Mama vopsea iar noi țeseam la tiară, puneam și covoare și mai mici și mai mari. La o parte era mama și la cealaltă, noi copiii.

– Războiul (tiara) la care lucrați de unde îl aveți?  Mai există azi meșteri care pot face tiare?

– La noi în sat, pe vremea când lucrau toate femeile, toți bărbații știau să facă tiare. De exemplu mie mi l-a făcut tatăl meu. La noi este și acum un om care lucra pentru mai multă lume dar acum nu mai lucrează că are aproape 90 de ani, acuma face numai greble, coase dar înainte făcea și tiare…

– Câte lucrătoare care lucrează ca dumneavoastră, cu tehnici exlusiv tradiționale, mai există azi?

– Astăzi suntem foarte puține dar pot să vă spun că comuna Botiza a fost renumită cu covoarele și vopsitul și la fiecare casă femeile și fetele toate lucrau. Acum tineretul a mai plecat prin străinătate, femeile mai în vârstă nu mai lucrează, așa că suntem foarte puține care vopsim și care țesem. Eu sunt una dintre ultimele țesătoare care vopsesc țesăturile cu metoda tradițională, iar cu țesutul… sper să nu fiu chiar ultima …

– Participați și la expoziții sau târguri tradiționale?

– Eu sunt meșter popular cu atestat, am umblat la foarte multe expoziții la București, la Muzeul Țăranului mergeam la 6 decembrie, de Florii și de Sânziene. Ne duceam la Muzeul Satului de Sf Petru, era și o tabără de copii acolo, îi învățam acolo să lucreze la gherghef . La 15 august de Sf Maria ne duceam la Dumbrava, la Muzeul Satului din Sibiu și de la fiecare din aceste târguri am câte o diplomă. Asta era prin 2005-2006, când eram numai vreo 35-40 de meșteri populari, dar acuma, în ultimii ani, nu s-a mai vândut și au apărut foarte mulți așa ziși meșteri populari, sunt acuma 300-400 de ”meșteri” și lucrurile au mers mai rău. Înainte și Muzeul Țăranului și Muzeul Satului și Muzeul de la Sibiu ne plăteau drumul, cazare, mâncare, ne dădea și diurnă, acuma… nimic. Și acuma, anul ăsta, am primit invitație la Sibiu, dar trebuie să plătim și drumul și cazarea și standul. De la Botiza la București drumul cu trenul e un milion și ceva, standul e cam 2 milioane, la hotel alte milioane, vânzări nu sunt… Eu mai vând din ele pe la turiștii care vin să mă viziteze sau chiar să se cazeze la mine, dar vând puține. Eu fac demonstrații de țesut la tiară aici, în fața casei mele, unde am și pensiune. Am și comenzi de la străini, am o comandă din Canada pentru un covor de 2,40 m lățime și 3,60 lungime – o să-l fac din două bucăți pentru că e foarte mare. Mai am o comandă din Belgia de 1,20 m lat și 2,5 m lung dar fără motive, doar linii, la noi se zice unda apei. Sunt comenzi de la turiști, și români și străini, care au venit la pensiunea mea. Trebuie să le fac în iarna asta.

– Dar autoritățile nu vă ajută cu nimic? Primăria de exemplu…

– Nu ne mai ajută nimeni. Tot ce facem, facem pe cont propriu, dacă vine un turist și cumpără, bine, dacă nu rămân cu ele. Dacă ne-ar ajuta să le vindem…, că de lucrat știu multe să lucreze dar nu reușesc să vândă, eu cred că iar ar începe femeile în sat să lucreze. Noi lucram iarna și se vindeau foarte multe, dar acum în ultimii ani a mers mai prost și la magazine și la târguri. Cel mai bine a mers imediat după revoluție, până în 2001 cam așa, iar din 2008-2009 a mers foarte foarte prost și e păcat. Sunt covoare care merită să le ai în casă, sunt covoare care rezistă o viață întreagă, nu se decolorează, se pot spăla și la 90 de grade și nu se schimbă culoarea. Eu după ce le fac le duc la apă le clătesc și le spăl bine cu detergent ca să nu se schimbe culoarea. Asta e, n-avem ce-i face. Să sperăm că or veni și vremuri mai bune …

Și noi sperăm ca cei care au urechi de auzit, să audă. Vă mulțumim și vă dorim sănătate și spor în tot ce faceți!