Vacanță în Provence – Jurnal de călătorie – august 2018

M-am întors recent dintr-o vacanță de două săptămâni petrecută în Sudul Franței și încă nu înțeleg bine ce mi s-a întâmplat. A fost prima oară când am vizitat Provence și foarte multă lume mă întreabă, așa cum toată lumea întreabă, ”Cum a fost? Cum a fost?”, iar eu nu sunt în stare decât să dau din umeri și să spun lucruri de genul ”Nu știu, sunt tot cu capul acolo…”, etc. Îmi dau seama că nu e tocmai răspunsul așteptat, dar n-am ce face. Chiar așa e! Capul meu e în continuare acolo.

În primul rând că, de fiecare dată când mă duc cu gândul ”acolo” ca să pot povesti ceva, în cap începe să-mi sune, ca într-o cutie de rezonanță,  concertul asurzitor al cicadelor. Sunt peste tot. În fiecare boschet, în fiecare copac. Imaginați-vă legiuni de greieri uriași (am aflat cu ocazia asta că ”cygale” nu înseamnă greier, așa cum învățasem din traducerea celebrei fabule de La Fontaine, ci chiar cicadă. Greier se spune ”grillon”), fiecare cam de 10 ori mai mare decât greierii de pe la noi, cântând nu noaptea ci cât e ziua de lungă, de fiecare dată când temperatura depășește 25 de grade Celsius. Ceea ce în iulie, evident, se întâmplă zilnic, începând cam de pe la 8 dimineața și până pe la 9 seara. Sunetul este atât de puternic și de amplu încât îl puteam auzi din mașina, nu foarte silențioasă, cu care Marie-alix și Carlos ne aduceau de la gara din Avignon la Roquemaure, satul provençal în care aveam să locuim în cea mai mare parte a vacanței noastre. Iar tunelul creat de platanii seculari care străjuiau șoseaua (aveam să aflăm că majoritatea drumurilor din zonă sunt mărginite de platani, din care foarte mulți plantați de pe vremea lui Napoleon – care dorea să-și protejeze trupele în marș de canicula verii) părea să amplifice efectul de ecou.

Seamănă cu sunetul pe care îl emitem atunci când vrem de la cei din jur să facă puțină liniște, la un concert de exemplu, un cs-s-s-s-s  sacadat, fără sfârșit, venit dinspre milioane de indivizi dornici de împerechere (doar masculii emit sunetul respectiv, exact în acest scop), răspândiți în absolut toți copacii și tufișurile din împrejurimi, ceea ce crează un efect stereofonic pe care sunt sigur că mulți muzicieni și l-ar dori în sălile în care concertează.

La început am crezut că nu o să rezistăm prea mult și că o să ne luăm lumea în cap din prima zi, dar treptat am început să ne obișnuim și să înțelegem de ce aceste insecte sunt considerate simbolul provinciei. Din iritant sunetul începea să ne devină familiar și să ne introducă în atmosfera cu totul aparte a zonei. Începeam să ne obișnuim și, odată cu asta, să ne simțim cumva acceptați, integrați în peisaj…

Cicadă din Roquemaure în palma lui Carlos

 

Și mai este un motiv pentru care nu prea pot să răspund la întrebarea ”Cum a fost?”: Mi se pare că acel ”cum a fost” este oglinda unei ape, iar primul cuvânt pe care l-aș rosti ar fi doar o ”piatră stârnind în apă inele”, cum spunea dragul nostru Nicetas, care ar sparge oglinda în mii de bucăți… Dacă mă gândesc să scriu însă, jocul pare să se inverseze: fiecare cuvânt devine parcă piesa unui puzzle, care poate contribui la crearea tabloului de ansamblu. Așadar, să scriem …

Cum a fost? Vorba poetului: ”A fost pe când nu s-a zărit / azi o vedem și nu e…” Căci ce a mai rămas azi, de exemplu, din spaima aia de dinaintea plecării, angoasa aia tâmpă care nu te lasă să dormi, deși știi bine că la 3 trebuie să fii în picioare, ca să ai timp să cauți la telefon un taxi sau un Uber liber, până pe la 4, ca să ajungi la aeroport la 4.30, ca să faci check-in și alte angarale până pe la 6 când decolează avionul, care, stai, nu te duce direct unde vrei tu, ci la Milano, de fapt la Bergamo, de unde trebuie să iei un autobuz, care să te ducă la Milano, de unde trebuie să iei un autocar, în care trebuie să reziști nouă ore și jumătate, până la Marsilia, unde trebuie să rămâi o noapte (că de ce să nu vedem un pic și Marsilia?) pentru ca abia a doua zi să iei un TGV, ca să te ducă la Avignon, de unde Marie-alix și Carlos să te ia cu mașina și să te mai ducă 15 km, până la Roquemaure? Mai nimic.

De fapt nu chiar nimic, pentru că drumul ăla cu autocarul, a fost pentru mine o revelație (deși la capătul lui nu prea-mi mai simțeam șezutul. Dar să nu ne pierdem în detalii irelevante…)

Așadar: pentru că zborul direct București-Marsilia sau București-Lyon ni s-a părut cam prea scump pentru buzunarele noastre, ne-am hotărât să venim cu avionul de la București până la Milano și de aici să luăm un autocar Flixbus până la Marsilia, unde urma să rămânem o noapte, pentru ca a doua zi să luăm TGV-ul până la Avignon. Un argument în plus pentru care am ales această variantă destul de complicată a fost acela că, privind pe hartă traseul pe care aveam să-l urmăm, am văzut că de la Genova, până aproape de Marsilia autostrada mergea paralel cu țărmul Mediteranei, deci aveam să vedem și Riviera italiană și Coasta de Azur!

A fost mai spectaculos decât ne așteptam, pentru că terenul străbătut de splendida Autostrada dei Fiori nu este plat, așa cum te-ai aștepta la malul mării, ci deosebit de accidentat, cu dealuri și chiar munți străbătuți de un număr incredibil de tuneluri și viaducte: pe cei 157 de km de la Genova până la granița cu Franța autostrada străbate nu mai puțin de  247 de tuneluri, cu lungimi de la 50 la 1800 de m fiecare (peste 50 km de tunel în total), fiecare urmat de un viaduct cu deschideri la fel de mari și înălțimi de până la 100 de m fiecare. În plus, fiecare sens de circulație, cu două benzi, are tunelul său separat.  Ca volum de muncă trebuie să fi fost echivalentul a cel puțin 10 ”Bumbești-Livezeni”-uri de-ale noastre … (autostrada a fost inaugurată în anii 70 ai secolului trecut).

Din goana autocarului, aproape la fiecare ieșire din tunel vezi, la stânga, ascunsă în câte o vale cu deschidere spre mare, o mică stațiune, cam cât Balchikul să zicem, iar în dreapta câte un peisaj muntos, asemănător cu cele din Bucegi sau Făgăraș. Deși nu urci și cobori, senzația e că te afli într-un montagne-russe: Arenzano, Varazze, Savona, Albenga, Imperia, San Remo, Ventimiglia, apoi Monaco, Nisa, Cannes, priveam și ne venea să sărim din mers doar de dragul de a spune că am pus și noi piciorul acolo. N-a fost să fie. Doar la Nisa am pus piciorul pe pământ, într-o pauză de țigară, într-o autogară modestă, care se învecina cu o… închisoare.

Ajunși la Marsilia, din Gara St Charles, am luat-o pe jos către hotel. Prima impresie a fost că ne aflam într-un port african: pe tot drumul către hotel (cca 1 km) nu am văzut picior de caucazian, doar negri și arabi, și nu din cei cu priviri foarte prietenoase. Ne-am îngrijorat puțin, mai ales că am trecut și pe lângă un post de poliție cu toate ușile și ferestrele închise, și nici urmă de polițist, dar până la urmă, desigur, nu s-a întâmplat nimic. A doua zi dimineața, am ieșit din zona gării și peisajul stradal s-a diversificat. Am văzut chiar și un grup de miltari anti-tero, niște copii cu priviri visătoare…

Monument dedicat coloniilor franceze din Asia, în fața gării St Charles din Marsilia

După o scurtă vizită în port ne-am făcut bagajele și ne-am îndreptat spre gară, unde urma să luăm TGV-ul către Avignon. Aici însă, surpriză: gara era tixită de lume așteptând, iar pe panourile electronice se putea citi un anunț potrivit căruia un incendiu la sistemul de semnalizare a căilor ferate afectase grav circulația majorității trenurilor. Al nostru a venit la linie cu o oră întârziere și a plecat după încă o oră, răstimp în care însoțitoarea de bord, care ni se adresa prin intermediul difuzoarelor din vagoane, ne transmitea tot felul de mesaje drăguțe, printre care și că în meniul de la vagonul restaurant, ”malheureusement”, nu mai avem quiche lorraine și nici sandwichuri Croque Monsieur  – numai despre motivele întârzierii și despre când avea să plece trenul – nimic.

La Avignon Carlos și Marie-alix ne așteptau cu stoicism … Ne-am urcat în micuțul și pitorescul lor Citroen Saxo și am parcurs cei 15 km până la Roquemaure, traversând Rhone-ul și apoi prin tunelul platanilor, în trilurile hipnotizante ale cicadelor, am ajuns la mica lor vilă, unde aveam să locuim.

Roquemaure este un mic sat, de vreo 5000 de locuitori, situat la limita dintre Provence și Occitanie, cunoscut pentru vinurile sale, în special pentru Lirac Rocca Maura. Chiar în prima zi am făcut o tură cu bicicletele, de vreo 30 de km, prin zonă și am rămas impresionați de atenția chirurgicală cu care aceste podgorii sunt îngrijite: fiecare proprietar își fasonează în felul său via, în funcție de soi, dar și de gustul final pe care vrea să-l obțină, însă grija pentru efectul estetic este evidentă: ai impresia că fiecare își coafează via în felul său, pentru a câștiga un concurs de frumusețe…